The WWF is run at a local level by the following offices...

Climate Witness: Marlene Rocha, Brazil

Posté le 18 février 2009

Numele meu este Marlene Rêgo Rocha. M-am născut şi am crescut în satul Igarapé do Costa, în regiunea din Santarém, statul Para, nordul Braziliei. Având în jur de 80 de familii, satul este localizat la marginea râului Amazon şi observă doar două anotimpuri: iarna- când plouă cu găleata şi vara-sezonul uscat.

English | Română | Dutch

În timpul iernii, râul se ridică la aproximativ 3 metri, izolând practic lumea prin acumularea de apă. Singurele mijloace de transport sunt: canoele sau barca. Pe timpul verii lucrurile sunt puţin diferite şi trebuie să parcurgem până la 3 kilometrii pentru a ajunge la apele Amazonului. Sunt două extreme.

Am 51 de ani şi lucrez pentru guvernul local ca asistentă auxiliară. Am grijă de sanătatea tuturor celor din jurul satului. Sunt unul dintre puţinii săteni care nu depind de resursele râului pentru supravieţuire. Există multe profesii în sat în afara celei de pescar. Avem o şcoală, o clinică de sănătate şi câteva biserici. Cei care nu lucrează pentru una din aceste instituţii pescuiesc pentru supravieţuire.

Plantarea lanurilor este modul nostru de viaţă

Cultivarea comestibilelor a devenit dificil de când sezonul ploios loveşte regiunea prea devreme şi extrem de puternic. Nu există destul timp pentru a planta şi culege nimic.

Nu a fost întotdeauna aşa. Pe când eram tânăr, obişnuiam să lucrez terenurile împreună cu mama. Noi plantam cassava şi iută. Cu cassava făceam făină iar cu iuta ambalări. Vindeam toate produsele chiar aici în comunitate. Familia noastră şi mulţi alţii trăiau din aceste produse.

Cu timpul culturile crescânde s-au dovedit a fi din ce în ce mai dificile, până în momentul în care a devenit imposibil să mai creştem cassava sau iută. Apele râurilor se ridică prea devreme şi mult mai repede decât în trecut.

Din cauza aceasta pentru a ne bucura de comestibilele proaspete , trebuie să semăn În timpul verii, iar când vine iarna, să transfer totul într-un container izolat de pe un câmp suspendat în spatele casei mele. Am în containerul meu roşii, ceapă, muştar sălbatic şi nenumărate plante medicinale muşeţel şi lămâiţă. Alte produse necesare sunt importate din Santarém.

Animalele sunt obligate să găsească pământuri înalte în timp ce apa se ridică

Şeptelul nostru s-a acomodat, de asemenea, la viaţa în funcţie de ritmul inundaţiilor. Pe timpul verii animalele stau pe pământ, multe libere să cutreiere împrejur. La venirea iernii le punem în coteţe de lemn şi ridicăm podeaua din lemn în funcţie de nivelul crescând al râului. Găinile deja s-au obişnuit şi îşi fac casele în jurul copacilor . Soţul meu le aruncă porumb pe o podea din lemn construită sub bolta copacilor. Doar când coboară să mănânce realizăm că, de fapt, acolo trăiesc găini.

Până în anul 2000 mama mea a avut cireadă, iar fratele meu lucra cu ea . Dar a devenit prea scump. Dacă am fi vrut să o menţinem tot anul în Igarapé , ar fi trebuit să construim un hambar în care podeaua trebuia ridicată constant urmărind creşterea râului. Asta ar fi însemnat că trebuia să o hrănim, ceea ce era prea scump. Este mult mai ieftin să laşi vitele în cele mai apropiate pajişti; în colonii. Acolo animalele sunt libere să mişune. Multe familii din comunitatea noastră deţin pământuri în colonii în timp ce alţii plătesc chirie pe timp de iarnă. Familia mea obişnuia să plătească chirie pentru un petec de pământ, dar preţul a devenit prea scump pentru noi aşa că a trebuit să ne vindem vitele.

Anul acesta am încercat să cresc porci dar a trebuit de asemenea să-i vând. Costa prea mult să-i ţin. Am păstrat doar găinile şi raţele. Nu în ultimul rând, este important să fi atent cu ritmul inundaţiilor. Seara trecută a plouat mai mult decât ne-am aşteptat şi 3 răţuşte au murit din cauză că nu am putut ridica schela la timp. Erau încă foarte tinere.

Meşteşugurile ca sursă de venit

Îmi amintesc clar când eram tânăr mama lucra cu tărtăcuţe alături de alte femei din sat. În timpul acela pe când bărbaţii erau plecaţi la pescuit, ele culegeau tărtăcuţa, o curăţau , uscau, vopseau şi apoi vindeau. În această regiune tărtăcuţa este folosită frecvent pentru a mânca tacaca(supă), o mâncare tradiţională nordică. Tărtăcuţele, odată frecvente în Igarape do Costa sunt în zilele noastre foarte rare. Au fost luate de puterea inundaţiilor. Când ne trebuie o tartăcuţă nouă trebuie să o cumpărăm din Santarém.

Vântul avariază casele

O altă schimbare pe care am simţit-o este înteţirea puterii valurilor cauzate de vânt. Când eram tânăr nu-mi amintesc ca mama să fi fost îngrijorată de posibilitatea ca un val să distrugă podeaua sau acoperişul casei noastre. Dormeam liniştiţi. De asemenea erau mulţi copaci atunci şi cred că asta ajuta la reducerea vântului.

În 2006 când o mare inundaţie a lovit satul nostru, apa s-a ridicat la 30 de cm în interiorul casei noastre. Podeaua mea este cea mai înaltă de aici, ea suportă grinde ce ajung la o înălţime de 2.82m. A fost în acelaşi an în care un mare val a dărâmat numeroase şipci din podea. Eu şi soţul meu observasem în anii anteriori că valurile sunt din ce în ce mai puternice.

Adaptarea la valuri

Iată de ce în 2005 am decis să plantăm iarbă înaltă numită canarana, pentru a încerca să absorbim puterea vântului. În 2006, după ce ni s-au rupt şipcile am decis să mărim zona plantată. Acum, cred că valurile sunt mai puţin intense în jurul casei noastre. Cel puţin nu ne deranjează la fel. Cred că ideea noastră funcţionează, nu am suferit pagube de atunci. Nu vreau să părăsesc satul, de aceea lucrez în jurul casei şi mă pregătesc pentru un viitor mai bun pentru mine şi fii mei. Găsesc viaţa aici ca fiind foarte relaxantă. Este bine să fiu în jurul naturii şi a familiei mele. Sper ca satul nostru să poată sta aici pentru totdeauna, în exact acelaşi loc. De aceea trebuie să facem tot ce este posibil să putem locui aici. Sunt foarte fericită aici împreună cu familia mea.

This story was translated by a Climate Witness volunteer translator